daydream in a cup

Cercetătorii britanici au dezvoltat un sistem care permite oamenilor să transmită mental gânduri, cuvinte şi imagini către semeni de-ai lor.

Nu încetez a mă mira cum vine SF-ul peste noi. Dacă la începutul lui 2000 eram dezamăgită că nu s-au produs maşini zburătoare (gen cele din The Jetsons), acum văd cum năvălesc în realitate 1984 şi Minority Report (da, am mai scris pe tema asta şi  tot nu mă  plictisesc).

O prietenă spunea că peliculele şi romanele care le-au stat la bază,  precum cele amintite mai sus, nu prind viaţa abia acum, ci sunt create din viaţa pe care deja o trăim şi că începem să uităm valorile adevăratei vieţi sociale.Tind să-i dau dreptate.

Iniţial, “descoperirea/invenţia” din citatul de mai sus , ar urma să fie folosită în scopuri medicale,  pentru cei care nu mai pot vorbi decât asistat (vezi cazul lui Stephen Hawking).

Desigur, aşa au zis şi cu clonarea……

Oricum am privi, sunt de părere că nu vom mai deloc intimitate. Nu că până acum am fi avut berechet…dar totuşi.

Aşadar, ce nevoie mai avem de telefoane mobile şi computere?Nu  mai bine ne concentrăm să trimitem ce vroiam să spunem via unui gând?

“Articol”scris sub ameninţările directe, indirecte şi inter-directe ale colegilor de la serviciu.Şi a lui Cay (apropo,mulţam de premiu)

Citeam chiar azi via amicilor, un articol asupra dependenţei de “reţelele sociale”:

Una dintre principalele probleme este felul în care conversăm. Scrisul încă reprezintă un instrument de comunicare ce poate fi îmbunătăţit; îi lipsesc nuanţele care pot fi exprimate prin limbajul trupului şi inflexiunea vocii. “Online, nu se poate vedea când caşti”, declară Patricia Wallace, psiholog în cadrul Centrului pentru Tineri Talentaţi “John Hospkins” şi autor al “Psihologia Internetului”.-Elizabeth Bernstein

Despre dependenţă şi interacţiune în lumea virtuală au scris destui, mult mai deştepţi şi mai instruiţi decât mine. Şi totuşi,dacă tot am început a scrie….
Read the rest of this entry »

Green Fair

Sau târgul de creaţie pentru obiecte lucrate manual, găzduit de Green Hours. Mai auzisem de el şi chiar am trecut la un moment dat pe acolo, în timpul unei ieşiri photowalk
. Astăzi însă am şi intrat, bine şi pentru că stabilisem cu Roxana să-mi ridic ia comandată de acolo, dacă tot venea în Bucureşti.
Read the rest of this entry »

Trebuie să mărturisesc că la început, ideea de blog nu m-a atras prea mult. Şi într-o oarecare măsură mi se părea aiurea ca gândurile, problemele, tristeţile şi bucuriile mele să fie cunoscute chiar şi de oameni pe care nu-i cunosc.
Însă, până la urmă, am îmbrăţişat “trendul” şi l-am adaptat ideilor şi principiilor mele, adică de a scrie despre ce mă deranjează/ îmi place etc.
Dar nu acesta este scopul acestui post, ci acela că uneori blogul poate ajuta la salvarea unor vieţi /răspîndirea informaţiilor despre un caz grav ş.a.m.d. Altfel spus, blogul îndeplineşte în aceste cazuri exact scopul pentru care a apărut, acela de răspîndire de informaţii/ştiri.
În cazurile de azi, rolul lui este unul important.

Unul dintre cazuri este cel al lui Dan Sântimbreanu (asta aşa, pe plan mioritic).
Dan a fost diagnosticat (şi operat cu succes) cu neurinom acustic.
Prin faptul că a scris despre boala sa, a făcut-o cunoscută în rândul altor persoane şi poate a ajutat în acest fel pe alţii diagnosticaţi ca şi el.

Un alt caz ar fi cel despre care am citit în Reader’s Digest, al Anyei Peters.
Din cîte îmi amintesc, tipa încerca să ia viaţa de la capăt şi ştiu că o perioada a dormit în maşină, încercînd să-şi găsească un loc de muncă.
Şi-a făcut blog, oamenii au început să audă de ea, iar acum are o carte inspirată din viaţa ei.
Nu ştiu cum stau lucrurile cu ea acum, însă….puterea scrisului.

Şi tot legat de puterea scrisului, am găsit azi o ştire interesantă :

Scrisul poate reduce stresul provocat de un cancer

WASHINGTON / 14:18, 24.03.2008

Pacienţii care scriu despre cele mai sumbre temeri ale lor legate de cancer înregistrează o îmbunătăţire a calităţii vieţii, potrivit unui studiu realizat în SUA, publicat în jurnalul The Oncologist, şi preluat de BBC.

Nancy Morgan, de la Centrul Lombardi din cadrul Universităţii Georgetown, Washington, unde a fost pus la punct un Program al artelor şi ştiinţelor umane, a abordat mai mulţi pacienţi ai unui spital din capitala americană şi i-a rugat să ia parte la un experiment. Pacienţii, bolnavi de leucemie sau limfom, au fost rugaţi ca timp de 20 de minute să scrie despre modul în care cancerul i-a schimbat şi despre felul în care percep aceste schimbări.

Câteva săptămâni mai târziu, 49% dintre pacienţii care s-au oferit voluntari au spus că scrisul i-a ajutat să-şi schimbe gândurile despre boală, în timp ce 38% au declarat că sentimentele faţă de această situaţie s-au schimbat. Cei care au cel mai mult de câştigat de pe urma scrisului au fost pacienţii tineri şi cei care au fost diagnosticaţi de puţină vreme cu această boală.

Gândurile şi sentimentele – procesul cognitiv şi emoţiile asociate cancerului – sunt subiectele cheie în această “terapie a scrisului”, ce are efecte benefice deosebite.

Azi e 13, după cum probabil unii ştiaţi c-o zi înainte sau deloc. Pentru cei cu deloc am o nedumerire. Dacă şi voi nu credeţi în superstiţii, cum vă explicaţi că totuşi vi se întâmplă lucruri tematice zilei cu pricina, aşa cum mi-a tăiat calea azi o pisică neagră. Adică, ieri unde **** era pisica??? Sau iese la plimbare numai în ziua de 13?

photo by Alonso Díaz

Nu ştiu dacă am mai scris de auzul meu fin ca de iepure-nu că despre el ar fi vorba- însă câteodată nu mă lasă să pierd momente şi gesturi mărunte care fac totuşi viaţa frumoasă.
Ca de exemplu astă seară, cînd eram în faţa tv ului, discutînd cîte în lună şi în stele cu mama, punînd accent mai ales pe faptul că în România sunt destule persoane care se plîng de ea (de ţară adică), însă nu fac nimica. Şi da, vreau să zic că prea suntem o ţară de “analişti” sau cum s-o zice ăstora de fac tac-şouri (da, există o intenţie în scrierea cuvîntului talk show aşa), dar cînd vine vorba să şi facă ceva, dau înapoi.
Doamnelor şi domnilor, faptele nu au loc singure, de la ele putere. Lucrurile nu doar se întîmplă, sunt şi provocate. Se gîndeşte dar se şi acţionează.
Sau mai pe scurt, ascultaţi de la început pînă la sfîrşit “DEŞTEAPTĂ-TE Române!” şi reţineţi titlul.

Dar cum spuneam, nu este vorba (nici&numai) de acest lucru.
La un moment dat, am auzit o timidă/surdă muzică de fanfară. Sau de bîlci, cum spun americanii, că la ei fanfarele nu-şi fac apariţia numai la evenimente militare/politice. Prima dată am crezut că vine de la serial (Midsommer Crimes sau Murders), dar parcă nu se potrivea cu scenariul (oamenii se cam omorau pe acolo, cam sadic din partea regizorului să aducă fanfară sau să introducă o fanfară şi pe fundalul ei să-şi ia ăştia zilele, nu credeţi?).
Am ignorat-o aşadar, dar curiozitatea mea nu. Astfel, deschizând geamul (după ce “amuţisem” televizorul şi nu mai aveam mult pînă la a face urechea pâlnie, să-mi dau seama cărui vecin îi place muzica Jazz (a la Louis Armstrong) ), m-am trezit că asist la o “serenadă” de sezon a patru tineri îmbrăcaţi ca Moş Crăciun. Patru oameni care s-au decis să mai spargă agitaţia/monotonia specifică pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă (apropo, credeţi că o să avem zăpadă anul ăsta? ), făcînd un gest poate comercial (şi preluat) într-un fel, dar spontan.

Sincer, acesta este motivul pentru care îl apreciez pe Mălaimare ca ….nu artist….dar om de show biz. Sau iniţiativele Institutului Cultural Român din vara asta.
Faptele care dau rezultate sunt cele spontane. Bine şi gîndite într-un anume fel, dar care dau impresia de spontane.

Şi ca orice lucru care mă impresionează, mă pune şi pe gânduri. În sensul că, suntem atît de prinşi în a comenta, a vedea lucrurile în gri, că nu mai vedem gesturile mărunte şi frumoase care au loc în jurul nostru. Suntem prea ocupaţi să vedem nuanţele de gri.

Louis

Israel Kamakawiwo’ole -Somewhere Over the Rainbow/What a Wonderful World

Preluat din Reader”s Digest

Medicii radiologi au confirmat vechile presupuneri ale ergonomiştilor : poziţia ortostatică nu ne face bine la spate.
Rezultatele unui studiu efectuat asupra pacienţilor stând sau în picioare arată că statul pe scaun cu spatele drept , pe care cei mai mulţi dintre noi îl considera normal, solicită inutil segmentul lombar, provocând tasarea discurilor intervertebrale.
“Poziţia optimă este cea semiculcată când se formează un unghi de 135 grade între spate şi coapse” spune dr. Waseem Bashir de la spitalul Woodend.
************
O da Mda! Deci mama se enerva degeaba când nu stăteam frumos la masă